Mănăstirea Stânca Albutin, municipiul Vidin

Mănăstirea Stânca Albutin a fost declarată monument al naturii în Monitorul Oficial nr. 221 din 28.12.1927 şi în nr. 100 din 26.12.1969. Mănăstirea Stânca Albutin (numită şi mănăstirea Albutin) este o mănăstire medievală neoperaţională din vicariatul Kula, din cadrul diocezei Vidin, amplasată în „Albotina” (numele vechi al „Fântânei Haiduc”), de-a lungul râului Topolovăţ, între satele Topolovăţ, Gradec şi Rabrovo, aproape de satul Delenia. Mănăstirea este situată într-o stâncă, la picioarele căreia se află o pajişte udată de o fântână frumoasă, utilizată în trecut pentru grădina de legume şi fructe a mănăstirii, iar pe dealul opus se află dealurile Svarlishkite, unde se găsesc rămășițele unui castel medieval. Priveliştea este minunată. Numele „Albotina” provine de la satul pierdut cu acelaşi nume, menţionat în registrul prescurtat al Vidinului, „kaaza” din 1560, sub forma modificată de „Altovin”. Pe stânca din nord faţă de râu s-a construit mănăstirea, iar peşterile naturale şi adăposturile din stâncă erau utilizate pentru camere, iar exteriorul acestora slujea de faţade şi pereţi. Aceasta este singura mănăstire din Vidin, care în întregimea sa – biserica, clopotniţa şi clădirea adiacentă (trei la număr - cu un hol mare în faţă) pentru uzul călugărilor - este sculptată în piatră.

Chiar şi astăzi, în aceste camere se păstrează rămășite vechi ale picturilor religioase cu diverşi sfinţi cu inscripţii slavone. Mânăstirea Albotin era operaţională în secolul 14, în acest sens existând fragmente de fresce, inscripţii şi ornamente (cercei şi brăţări) descoperite în 29 de morminte creştine. Numărul mare de laici îngropaţi împreună cu personalul religios indică faptul că mânăstirea era preţuită şi era utilizată ca loc de veci pentru susţinătorii ei financiari. Pe lângă datele istorice puţine pe care le avem figurează şi satul deja dispărut Altovin din Registrul Vidinului kaaza din 1560. Picturile propriei biserici şi incintele sunt similare cu cele ale mânăstirilor în piatră şi ale chiliilor din jurul oraşelor medievale Cherven, Varna (mânăstirea Aladza) şi Ovech (astăzi Provadiia), care şi ele sunt plasată fără nicio îndoială în cea de a doua jumătate a secolului 13 sau la finalul secolului 14. Acest lucru este susţinut de puţinele inscripţii şi picturi din biserica sa. Astfel de mânăstiri erau opera bulgarilor isihaşti dintre care se remarcă doi asceţi proeminenţi Teodosi Turnovski şi Romil Bdinski, studenţi ai şi mai renumitului ascet şi scriitor Grigorie Sinant – fondator al mânăstirii paroriene cu ajutorul fondurilor asigurate de către ţarul Ivan Alexandru (în Paroria, muntele Sakar, la sud de Kazalgach)-. Vis a vis de mânăstire şi de stâncă se află chilii care erau utilizate pentru asceţi aidoma celor din mânăstire, precum chiliile cavernoase din Tarnov, Cherven şi Provadia. Numele bisericii nu este cunoscut, dar se presupune că îi era dedicată învierii lui Christos, având în vedere tradiţia în continuare păstrată până în prezent de a se organiza adunări şi a se dansa hore pentru amintirea celor morţi în cea de a doua zi a Paştelui, lângă mânăstire. Tradiţia este foarte iubită de valahi, care vin cu portretele rudelor lor decedate şi le agaţă în crengile unui copac venerabil de pe pajiştea de lângă mânăstire. Fiecare horă este dansată până la prânz, este dedicată câte unei persoane decedate, iar după-amiaza se joacă hora pentru cei vii. Bulgarii şi valahii culeg şi împart tulpini de plante pentru fiecare persoană decedată. Complexul monastic şi întreaga zonă sunt uşor accesibile. Din păcate acest lucru a favorizat distrugerea continuă a complexului. În timpurile recente s-au făcut forări în pietrele moi, jefuitorii au săpat găuri mari, provocând daune ireparabile iar păstorii vin vara aici cu animalele lor. Toate acestea au dus la o distrugere aproape completă, iar restabilirea mânăstirii ar fi un proces dificil. La mânăstire se poate ajunge pe un drum îngust. Fiecare cameră a complexului are ieşire către terasa din jurul mânăstirii care cândva erau conectate cu un pridvor continuu agăţat ca un cuib deasupra râului. Complexul este construit într-un masiv de calcar pe partea de nord a râului, la o înălţime de aproximativ 25 m, utilizându-se peşteri naturale şi adăposturi în stâncă, iar împrejur s-au scobit încăperi suplimentare şi nişe sculptate cu funcţiuni religioase şi casnice. Complexul constă din 8 incinte, iar biserica mânăstirii este situată în sectorul median, în zona cea mai concavă a masivului stâncos. Are o structură în trei nave potrivit canonului de la vest la est, iar părţile sudice şi sud-estice sunt distruse complet. Prezenţa unui baptisteriu arată că biserica a fost utilizată nu doar pentru rugăciunile monahale, dar şi pentru închinarea publică. Partea de nord-vest a mânăstirii a avut o structură cu două etaje. Există, de asemenea o sală foarte mare, a doua ca mărime după biserică şi se presupune că a fost utilizată ca sală de mese. Acesta este locul în care părinţii spirituali primeau pe pelerini, oaspeţii mânăstirii, oferindu-le ospitalitatea monahală tradiţională după călătoria lor obositoare şi vorbindu-le şi învăţându-i în credinţă. În zona nord-vestică se găsesc alte camere ale mânăstirii – celule monahale, o bucătărie, pivniţa de depozitare. Sunt vizibile, de asemenea şi două rezervoare de apă sculptate. În estul bisericii se mai găsesc şi alte încăperi. Este vorba de una mare, urmată de mai multe celule consecutive extrem de spartane şi practice. O parte foarte importantă a mânăstirii a fost terasa naturală din faţa acesteia. Ea s-a schimbat foarte mult, oamenii care au săpat distrugând-o, acelaşi lucru întâmplându-se şi cu faţadele. Aici se găsesc mormintele dezgropate menţionate mai sus şi, având în vedere modul cum arătau, se presupune că mormintele aparţin unor persoane importante, cu legături de familie, precum şi unor decoratori şi donatori ai mânăstirii. Mormintele singulare şi dispersate aparţin membrilor frăţiei mânăstirii. Numele bisericii mânăstirii nu este cunoscut, în prezent mânăstirea din piatră Albotin nu este operaţională, starea ei este deteriorată, iar accesul este gratuit.

La mânăstirea din piatră Albotin sau mai precis la piciorul stâncii unde se află aceasta se poate ajunge cu maşina din oraşul Vidin sau din oraşul Kula. La mânăstirea propriu-zisă se ajunge de-a lungul unei poteci înguste, abrupte şi nisipoase la baza căreia s-a construit fântâna „Haiduc”.